căutare personalizată

Istoria Italiei

 


De la Pre-istorie la Imperiul Roman


Săpăturile din întreaga Italie a scos la iveală prezenţa umană modernă datând din Paleolitic, cam acum 200.000 de ani. În sec. VIII şi VII Î.Hr., de-a lungul coastei Siciliei şi în partea sudică a peninsulei Italia s-au stabilit colonii greceşti. Mai târziu, romanii se refereau la acest teritoriu ca Magna Graecia, deoarece era dens populată de greci. Roma antică a fost la început o comunitate mică agricolă fondată în jurul sec. VIII Î.Hr. care a crescut în decursul secolelor într-un imperiu colosal cuprinzând toată Marea Mediterană, în care Grecia Antică şi cultura romană s-au contopit într-o singură civilizaţie. Această civilizaţie era atât de influentă încât părţi din ea au dăinuit în legislaţia modernă, administraţie, filozofie şi artă, pregătind terenul  pentru civilizaţia Vestică. În cele 12 secole de existenţă, ea s-a transformat de la monarhie la republică şi în cele din urmă la autocraţie. Într-un declin continuu începând din sec.II D.Hr., imperiul s-a destrămat şi s-a împărţit în două părţi în 285 D.Hr.: Imperiul Roman de Vest şi Imperiul Bizantin în est. Partea vestică, sub presiunea goţilor, s-a dizolvat în cele din urmă, lăsând peninsula italică împărţită în mici regate independente şi oraşe-state aflate în duşmănie pentru următoarele 14 secole, lăsând partea estică unica succesoare a moştenirii romane.

 

Evul Mediu


După o scurtă acaparare de la ostrogoţi a peninsulei italiene de către impăratul bizantin Iustinian în sec. VI D.Hr., un nou val de triburi germanice, Lombarzii, au ajuns curând în Italia venind din nord. Câteva secole armatele bizantine au fost destul de puternice pentru a împiedeca pe: Arabi, Sfântul Imperiu Roman sau Papalitatea de la unificarea Regatului Italian, însă au fost prea slabi ca să unifice pe deplin fostele ţinuturi romane. Oricum, în timpul Evului Mediu timpuriu dinastiile imperiale ca şi: Carolingienii, Ottonienii şi Hohenstaufens au reuşit să-şi impună suzeranitatea în Italia.


Regiunile Italiei au fost, în cele din urmă, subsumate de imperiile vecine propriilor lor conflicte de interese şi au rămas dezmembrate până în sec.19.În această perioadă de vid de autoritate, regiunea văzut creşterea Signoriei şi a Comunei. În condiţiile anarhice care au dominat adesea oraşele-state italiene medievale, locuitorii au căutat oameni puternici pentru a pune ordine şi pentru a potoli elitele aflate în duşmănie. În timpurile de anarhie şi criză, oraşele ofereau adesea Signoria indivizilor ce păreau destul de puternici pentru a salva statul; cele mai notabile au fost familiile: Della Scala în Verona, Visconti în Milano şi Medici în Florenţa.


În această perioadă Italia a devenit însemnată prin Republicile ei negustoreşti. Aceste oraşe-state, în realitate oligarhice, aveau o clasă negustorească dominantă care având o libertate relativă a contribuit la un progres academic şi artistic. Cele 4 Republici Maritime clasice din Italia au fost: Veneţia, Genova, Pisa şi Amalfi, înşirate aici în funcţie de secvenţa temporală a dominaţiei lor.


Veneţia şi Genova erau porţile Europei pentru comerţul cu Estul, cu foştii producători ai vestitei sticle veneţiene. Florenţa era capitala mătăsii, lânii, băncilor şi şi a bijuteriilor. Republicile Maritime erau puternic implicate în Cruciade, profitând de avantajele noilor oportunităţi politice şi comerciale, în mod evident în cucerirea Zarei şi Constantinopolului consolidate de Veneţia.


În perioada Evului Mediu târziu Italia a fost divizată în teritorii şi oraşe- state mai mici: regatul Neapole care controla sudul, Republica Florenţa şi Statele Papale controlau centrul, Milano controla nordul şi vestul iar Veneţia estul.


Italia sec. XV era una din zonele cele mai urbanizate din Europa şi leagănul Renaşterii. Florenţa în mod special, cu scrierile lui Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374) şi Giovanni Boccaccio (1313-1375), precum şi pictura lui Giotto Bondone (1267-1337), este considerată centru cultural al acestei mişcări. Învăţaţi ca Niccolo de,Niccoli şi Poggio Bracciolini au cutreierat bibliotecile în căutarea operelor autorilor clasici ca: Platon, Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Cicero şi Vetruvius.


Epidemia de ciumă (Moartea Neagră) din 1348 a marcat Italia omorând o treime din populaţie. Ieşirea din acest dezastru a dus la renaşterea oraşelor, comerţului şi economiei ceea ce a stimulat fazele succesive ale Umanismului şi Renaşterii.


În 1494 regele francez Charles VIII a început prima dintr-o serie de invazii, care au durat până în sec. XVI, fiind în competiţie pentru stăpânirea ţării cu Spania. Spania a triumfat prin Tratatul Cateau-Cambresis care a recunoscut dominaţia Spaniei asupra Ducatului Milano şi a Regatului Neapole. Alianţa sfântă dintre Spania Habsburgică şi Vatican a avut drept rezultat persecutarea sistematică a oricărei mişcări Protestante. Austria i-a succedat Spaniei ca şi hegemon în Italia prin Pacea de la Utrecht. În timpul dominaţiei austriece, partea de nord a Italiei a câştigat dinamism economic şi fervoare intelectuală. Revoluţia franceză şi războaiele Napoleonene (1796-18159) a introdus ideea de egalitate, democraţie, legislaţie şi naţiune. Între 1700 şi 1800 populaţia Italiei s-a ridicat cu aproximativ o treime, la 18 milioane.


Regatul Italiei (1861-1946)


Formarea Regatului Italiei a fost rezultatul eforturilor naţionaliştilor italieni şi a monarhiştilor loiali Casei de Savoy pentru stabilirea unui regat unit care să cuprindă întreaga peninsulă italică. În contextul revoluţiilor din 1848 care a străbătut Europa, un război fără succes a fost declarat Austriei. Giuseppe Garibaldi, popular printre italienii din sud a condus Italia republicană în lupta pentru unificare în sudul Italiei, în timp ce monarhia din nordul Italiei, a regatului Piedmond-Sardinia a cărui guvern era condus de Camillo Benso, Conte di Cavour, a avut ambiţia de a stabili un stat italian unit sub conducerea sa. Regatul a declarat război Imperiului Austriac, şi astfel cu ajutorul lui Napoleon III cel de al Doilea Război de Independenţă italian a avut succes, eliberând Lombardia-Veneţia. În 1866, Victor Emanuel II a împins Regatul spre Prusia în timpul  războiului Austro-Prusac, desfăşurând al Treilea Război de Independenţă italian care a permis Italiei să anexeze Venaţia. În 1870, deoarece Franţa şi-a abandonat poziţiile din Roma în timpul războiului dezastruos Franco-Prusac, Italia s-a grăbit să-şi umple golul de putere scoţând Statul Papal de sub suveranitatea Franţei. În cele din urmău unificarea Italiei s-a realizat, şi curând după aceea capitala Italiei s-a mutat la Roma.


În timp ce nordul Italiei a fost industrializat şi modernizat, sudul a devenit supraaglomerat forţând milioane de oameni să emigreze în căutarea unui trai mai bun în străinătate. Statul Albertino al Sardiniei, din 1848, s-a extins în întregul regat al Italiei în 1861 prevăzut cu libertăţi de bază dar legile electorale au exclus de la vot claselel care nu aveau proprietăţi sau educaţie. În 1913 a fost adoptat votul universal pentru bărbaţi. Partidul socialist a devenit principalul partid politic, devansând organizaţiile tradiţionale liberale şi conservatoare. Începând cu ultimile două decade ale sec.19, Italia s-a dezvoltat într-o putere colonială forţând Somalia, Eritrea şi mai târziu Libia şi Dodecanezele să intre sub conducerea ei. În timpul Primului Război Mondial, Italia a fost la început neutră dar în 1915 a semnat Tratatul Londrei, intrând în Antanta fiindu-i promise Trento, Trieste, Istria, Dalmaţia şi părţi din Imperiu Otoman. În timpul războiului au murit 600.000 de italieni şi economia s-a prăbuşit. În urma Tratatului de Pace de la Saint-Germain, Italia a obţinut doar Bolzano-Bozen, Trento, Trieste şi Istria într-o victorie descrisă de public ca "mutilată".


Turbulenţele care au urmat devastărilor Primului Război Mondial, inspirate de revoluţia rusă, au dus la dezordine şi anarhie. Liberalii, temându-se de o revoluţie socialistă, au început să sprijine micul Partid Naţional Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922 fasciştii au încercat o lovitură de stat (Marcia su Roma) dar regele a ordonat armatei să nu intervină, făcând o alianţă cu Mussolini. În urmaătorii ani, Mussolini a pus în afara legii toate partidele politice şi a îngrădit libertăţile personale, formând astfel o dictatură. În 1935, Mussolini a supus Etiopia după o campanie surprinzător de lungă. Acest fapt a dus la o alienare internaţională şi la ieşirea ţării din Liga Naţiunilor. Un prim pact cu Germania nazistă s-a făcut în 1936, şi un al doilea în 1938. Italia a susţinut cu fervoare pe Franco în Războiul Civil din Spania. Ţara s-a opus anexării Austriei de către Hitler, dar nu a intervenit, în schimb a susţinut anexarea Sudetenland Germaniei.


În aprilie 1939, Italia a ocupat Albania şi a intrat în cel de al Doilea Război Mondial în 1940, luând parte la ultimile etape ale Bătăliei Franţei.Mussolini a doorit o victorie rapidă asemeni Blitzkrieg-ului lui Hitler în Polonia şi Franţa, şi a invadat Grecia în octombrie 1940 via Albania dar a fost forţată să accepte o înfrângere umilitoare după câteva luni. În acelaşi timp, Italia, după ce iniţial cucerise Somalia Britanică, a fost înfrântă de aliaţi printr-un contra-atac şi a pierdut toate posesiunile din Capul Horn al Africii. Italia a fost înfrântă şi de forţele britanice în nordul Africii şi a fost salvată de Africa Corps nemţeşti conduse de Erwin Rommel. Italia a fost invadată de aliaţi în iunie 1943, ducând la prăbuşirea regimului fascist şi la arestarea lui Mussolini. În septembrie 1943 Italia s-a predat. Ţara a rămas un câmp de luptă pentru restul perioadei războiului, deoarece aliaţii au pornit din sud iar nordul a fost baza fasciştilor italieni loiali şi a forţelor naziste germane. Întreg tabloul perioadei a devenit mai complex odată cu activitatea partizanilor italieni, a mişcării de rezistenţă a italienilor. Naziştii au părăsit ţara în aprilie 1945. Acest fapt a dus la desfiinţarea forţelor naziste italiene ca Brigăzile Negre.

 

Republica Italiană (1946-până azi)


În 1946, fiul lui Vittorio Emanuele III, Umberto II, a fost forţat să abdice. Italia a devenit o republică după un referendum ţinut la 2 iunie 1946, zi care a devenit Ziua Republicii. Pentru prima dată femeile au avut drept de vot. Constituţia Republicană a fost aprobată şi a intrat în vigoare în 1 ianuarie 1948. Conform Tratatului de Pace de la Paris din 1947, graniţa estică a fost pierdută în favoarea Jugoslaviei, şi teritoriul liber al Triest-ului a fost împărţit între cele două state. Teama în rândurile electoratului italian ca puterea să fie luată de comunişti s-a dovedit a fi crucială căci primul electorat cu drept de vot universal a apărut la 18 aprilie 1948 când Democrazia Cristiana, sub conducerea indiscutabilă a lui Alcide De Gasperi a câştigat o victorie răsunătoare cu 48 % din voturi.
În anii 1950 Italia a devenit membră NATO şi un aliat al SUA, ceea ce a ajutat la revigorarea economiei italiene prin Planul Marshall: până în anii 60 ţara a trecut printr-o perioadă de creştere economică numită "Miracolul economic". În 1957, Italia a fost semnatara Tratatelor Romei fondând Comunitatea Economică Europeană (EEC), care apoi a devenit Uniunea Europeană în 1993.


De la sfârşitul anilor ,60 până spre sfârşitul anilor ,80 şara a trecut printr-o criză economică puternică şi printr-o perioadă caracterizată de conflicte sociale larg răspândite şi acte teroriste conduse de mişcări extra-parlamentare.Ele au culminat cu asasinarea liderului creştin-democrat Aldo Moro în 1978, ducând la sfârşitul "Compromisului istoric" dintre creştin-democraţi şi partidul comunist. În anii ,80, pentru prima dată din 1945, două guverne au fost conduse de premieri ce nu erau creştin-democraţi: un republican (Giovanni Spadolini) şi un socialist (Benito Craxi). Creştin-democraţii au rămas, totuşi, principala forţă ce susţinea guvernul.Partidul socialist, condus de Benitto Craxi a devenit din ce în ce mai critic la adresa comuniştilor şi Uniunii Sovietice: Craxi însuşi a fost în favoarea preşedintelui SUA Ronald Regan cu privire la amplasarea de rachete în Italia, contestată cu înverşunare de comunism.


Din 1992 şi până în 2009, Italia a trecut prin provocări semnificative, ca votanţi, eliberaţi de paraliziile politice trecute, datorii foarte mari ale guvernului, extinderea corupţiei şi influenţa considerabilă a crimei organizate (Tangentopoli) toate cerând reforme politice, economice şi etice. Scandalurile au implicat toate partidele majore, dar în special cele aflate în coaliţia guvernamentală: între 1992-1994 Creştin-democraţii au trecut printr-o criză severă şi partidul a fost dizolvat împărţindu-se în câteva părţi.


În 1994 alegerile l-au pus prim-ministru pe magnatul media Silvio Berlusconi. În decembrie a fost obligat să demisioneze cînd partidul Lega Nord şi-a retras sprijinul. În aprilie 1996, alegerile naţionale au dus la victoria coaliţiei de centru-stânga sub conducerea lui Romano Prodi. Primul guvern a lui Prodi a fost cel de al treilea guvern care a stat la putere mai mult timp dar a pierdut un vot de încredere în octombrie 1998. Un nou guvern a fost format de Massimo D'Alema, dar în aprilie 2000 a demisionat, În 2001, alegerile au dus la victoria coaliţiei centru-dreapta sub conducerea lui Silvio Berlusconi. Centru-dreapta a format un guvern, şi Silvio Berlusconi a reuşit să rămână la putere un mandat complet de 5 ani, dar cu două guverne diferite. Primul (2001-2005) a devenit guvernul care a rezistat cea mai lungă periodă de timp.


Italia a participat la coaliţia militară condusă de SUA în Irak. Alegerile din 2006 au fost câştigate de centru-stânga, permiţându-i lui Romano Prodi să formeze un al doilea guvern dar la începutul anului 2008 a demisionat din cauza destrămării coaliţiei. La alegerile din aprilie 2008 Silvio Berlusconi a câştigat dreptul de a forma un guvern pentru a treia oară.

 

 

Istoria Italiei

  
Linkuri utile
Meteo in Italia
Guvern in Italia
  
  

© HartaEuropa.com                                                      HartaEuropa homepage